de Nichita Stanescu

De la o vreme pământul are în jos
osul bunicului meu cel mai frumos
şi mai jos de jos el are
umbra osoasă a strămoşului oarecare.
Unde se sfârşeşte pământul,
în jos, se începe gândul.
Totul e plin de strămoşi
care ne ţin pe umerii lor victorioşi.
Mă uit la mine, mă uit la tine
şi văd pomii pe care-i vom ţine
crescut în pământul de deasupra şi viitor,
care acum e numai nor,
peste trupurile noastre vii
de strămoşi ai celor care vor fii.